Veste, poveste (29). Vreau să fiu un grup de cetăţeni!
Întâmplarea îmi stăruie în memorie pentru că exact în ziua aceea, după ştirile de seară, a crăpat o ţeavă în garsoniera în care stăteam cu chirie şi de la etajul 7 în jos a fost un dezastru. În timp ce vecinii adunaţi la uşă plângeau de necaz că le stricasem pereţii şi mă înjurau pe mine, de parcă aş fi spart ţeava cu mâna mea, eu plângeam prăbuşit în balta din baie şi îl înjuram pe Miron Mitrea. Că de ce nu vine şi la mine în echipamentul lui de campanie, cu meseriaşii după el, şi până dimineaţa să avem toţi de pe coloană ţevi noi, plus faianţă şi gresie în baie, în locul tencuielii de pe timpul lui Ceauşescu? Moca! Adică ăia din Drumul Taberei cu ce sunt mai cetăţeni decât mine? Sau de ce un incendiu e mai grav decât o inundaţie?
M-am simţit, atunci, discriminat. A trebuit să plătesc eu toate daunele, fără niciun ajutor de la guvern. Dacă am fi avut asigurare şi eu şi vecinii, nu ne-am fi pupat la uşă de bucurie că ne înnoim casele, în loc să ne scoatem ochii? Nici bieţii oameni din Drumul Taberei nu erau asiguraţi, dar nici nu era nevoie, pentru că blocul lor era la stradă, pe când al meu ‒ la mama dracului, pe o alee. Iar inundaţia fusese în interior, nu la vedere. Recunosc, m-a apucat o invidie prostească, ignobilă. Mi-am dorit să-mi ardă şi mie casa, dar tare, să se vadă din Piaţa Victoriei. Mi-a venit să strig că vreau egalitate, de-ar fi să locuim toţi cu vedere la stradă!
Mai târziu, o tornadă, se pare că prima de la noi, a ras acoperişurile din satul Făcăeni. În timp ce multe ţigle încă mai zburau prin aer, învârtite pe deget de natura capricioasă, guvernul punea pe case acoperişuri Lindab, noi, rezistente, ce nu văzuseră sătenii, de scumpe ce erau, decât pe vilele aleşilor lor. Exact în aceeaşi perioadă izolaţia de pe acoperişul blocului vechi unde locuiam cu chirie a crăpat şi apa s-a scurs şiroind în spirală, ca o tornadă micuţă, de la ultimul etaj până la parter. Şi nici de data asta guvernul n-a trimis comandourile sociale să ne pună şi nouă, sinistraţilor din Militari, caciulă roşie pe bloc. Şi iar m-am simţit discriminat. Sau eram doar egoist?
Mai de curând, în Bulgaria, o viitură a înnămolit maşinile dintr-o staţiune litorală. Se înţelege, maşinile unor turişti destul de avuţi ca să petreacă într-o staţiune. Nemţii, sârbii, bulgarii, ce neamuri ori mai fi fost pe-acolo, şi-au sunat asigurătorii şi au rezolvat problema. Pentru români, guvernul nostru a trimis nişte camioane speciale ca să le aducă acasă maşinile avariate. Moca! Ştii tu, guvern român, care-mi rupi de la gură ca să-ţi iei impozitele, că tocmai atunci mi s-a spart cauciucul de la bicicletă undeva pe lângă Bucureşti şi n-a venit nici dracu’ să-mi care bicicleta? M-am chinuit singur cu ea vreo 20 de kilometri, până acasă. Numai cei cu maşini sunt cetăţeni?
Dar câte situaţii ca astea n-au fost! Ştiu că pare meschin, dar trebuie să spun: mă simt exclus şi furat. Înţeleg că oamenii trebuie ajutaţi la nevoie, dar de ce numai unii? Mereu aceia printre care nu mă număr şi eu. Mereu acel anumit grup de cetăţeni peste care se coboară, în direct şi la ore de vârf, mâna milostivă a guvernului, plină cu banii mei.
